Cine ar fi crezut că sfârșitul Pământului ar fi putut fi atât de melancolic?

Minți prevestitoare, milenare, gândiseră sfârșitul lumii drept un holocaust atomic, o lampă cu gaz sfărâmată peste un mușuroi de furnici. Alții văzuseră un final primar, valuri colosale punând la pământ structuri oțelite, cutremure despicând scoarța pământului, măcinând fundații de case și blocuri. Mai fuseseră unii care așteptau pedepse venite din ceruri – meteoriți uriași, mesageri ai Apocalipsului. Sau poate chiar nebunia soarelui, cu rezele lui tot mai ardente, până la dimensiunea insuportabilă a unui cuptor, până când carnea oamenilor – a lucrurilor și ființelor în genere – avea să se topească, lăsând în urmă doar oase albe și lucioase, oțeluri și betoane roase de dogoare. Și poate că n-ar fi fost chiar atât de rău, doar un final vitejesc, o luptă acerbă pentru supraviețuire și nu sfârșitul mielului în cuțitul măcelarului.

Suntem datori c-o moarte, obișnuia s-o spună lumea – și înc-o mai spune – căci fiecare își așteaptă sfârșitul în felul său: ba la locul lui, ba cocoțat pe-un vârf de munte, umblând haihui prin nu știu care colț de lume.

Și totuși...

Și totuși s-a întâmplat într-un început de Decembrie, într-o vreme în care copiii tânjeau a zăpezi și aroma Crăciunului, iar oamenii mari a gust de concedii și șuncă fiartă.

A început să cadă agale, nestingherit de nimeni și nimic, praful cenușiu, moale și sfărâmicios, greu deloc și grațios ca puful de gâscă. S-a minunat lumea, n-a putut să mai creadă și una ca asta (dar cine-ar fi putut?), să cadă cenușă din ceruri în loc de zăpadă. La început au râs, au chicotit că nu știu care sfânt s-a pus pe grătărit fripturi grase și unsuroase. Dar gluma n-a ținut decât o vreme, pentru că praful cădea – și tot cădea, de nu se mai oprea – inexorabil, învelind lumea într-o plapumă de funingine.

Copiii râdeau, desenau fluturi și îngeri prin cenușa moale, dar sufletele oamenilor mari prinseseră a grijă, căci ce se va fi ales de soarta pământului, când el are nevoie de apă și ceru-i toarnă cenușă?

Și tot cade neîntrerupt, din ceruri, praful ușor. Cade lin și fără zgomot și se-ntețește, țese un văl de mătase gri, dincolo de care nu se mai zărește nimic, dincolo de care se moare ușor, dincolo de care lumea nu mai are speranță și putere de pricepere. Se așterne peste tot și peste toate, îmbracă acoperișuri de case și fabrici, îmbracă flori sau copaci, și numai oamenii ori jivinele își scutură spinările și se miră de tristețea apăsătoare.

Sunt oameni și sunt oameni!

Sunt oameni care-și așteaptă finalul nestingheriți, în patul lor, așteaptă ca praful să se strecoare în camere și cămări, dormitoare sau beciuri, să se așeze peste păturile lor învechite de vreme și de nevoi, să le astupe nările, să li se-năclăiască plămânii, să moară sufocați. Dar mai sunt alții, suflete destoinice, care luptă cu voia cerului, care mobilizează mașini și utilaje, care adună cenușa ce cade fără oprire. O culeg și o aruncă în văi adânci și în canioane, dar plouă cu praf peste tot în lume, depunerile cresc tot mai repede. Acoperă gropi, acoperă hăuri, se transformă în dune, chiar în munți de cenușă, acolo unde tractoarele trudesc de zor.

Dar până și fierul are sfârșitul lui, pentru că praful cade și nu-l oprește nimeni. Se strecoară printre fulii și roți dințate, intră prin inimi oțelite, năclăiește angrenaje, face mașinile să tremure și să scârțâie. Nici biciclete și nici căruțe nu mai trag din pricina stratului compact care acoperă lumea.

Animale mor, căci nu mai au ce mânca. Mor pomi, mor flori, ninge des și gros cu cenușă, și acolo unde nu mai este lumină, nu mai este nici viață. Nu mai zboară nici păsări, nu mai zboară nici mijloace mecanice făurite de om. Pentru că praful se așterne peste aripile lor, le frânge zborul, le face să cadă istovite. Și pasărea din carne și cea de oțel.

Mor câmpii, mor păduri, moare tot, moare lumea!

Se pierde și marea, pentru că praful face reacții ciudate cu sarea. Se înfiripă pe deasupra apei o peliculă negricioasă, la început firavă, apoi din ce în ce mai densă, până când nici măcar delfin sau pește spadă nu poate să rupă fibra bumbacului apocaliptic.

Dar omul este animalul care moare cel mai greu. S-a ascuns sub pământ, însă stocurile de mâncare și de apă nu pot să reziste o veșnicie, la fel cum nici filtrele nu-s nemuritoare. Se va vedea nevoit să fugă din vizuina lui, să râcâie pătura tot mai groasă de praf, suferind după aer. Pentru că zi după zi, oră după oră, pătura se transformă în plapumă, iar plapuma în lespedea lumii.

Și nici măcar nu mai plouă, să spele pământul. Nu mai bate vântul, să spulbere blestemăția de colb. Totul zace în nemișcare, dar mai zărești câte un suflet întârziat, cu privirea ascunsă după ochelarii filtranți, cu gura acoperită de masca purificatoare. Umblă de colo-colo, râcâie praful ajutat de vreun băț, caută un stârv să-l poarte cu el, acolo sus, ascuns în ultimul nivel al zgârie-norului; acolo unde stratul de praf n-a ajuns încă, dar va ajunge, mai devreme sau mai târziu, n-ai nicio grijă.

Nimeni nu știe ce e sau de unde vine.

Poate că se autoconsumă soarele, poate că se sting stelele, sau poate că mâinile unui titan dau pe răzătoare luna. Așa obișnuia să spună lumea, speriată din cale-afară de moarte, care știa că nu mai are mult până se va stinge de tot, până la ultimul suflet în viață. Pentru că omul și-a pierdut speranța, și-a pierdut fii și fiicele, a pierdut rațiunea dreptății și nu mai știe încotro s-apuce sau ce să mai creadă. Se aruncă în genunchi, și-i afundă în cenușă, își cere iertare și plânge cu foc, căci Dumnezeu este sus și iartă. Dar se prea pare că-i târziu pentru căință, căci poate nici Dumnezeu Tatăl n-a vrut așa sfârșit trist. Mâna omului a săpat cu bună știință propria-i groapă, a mânuit hârlețul fără măcar să bage de seamă chinul din glasul Pământului: nu mă mai arde, nu mă mai otrăvi, nu mă mai împovăra cu mizerii! Lasă-mă să respir! Nu mai am aer, căci unde nu respir eu, n-o poți face nici tu!

Orașele sunt serbezi. Nu mai vezi străzi, nici trotuare, doar acoperișuri de autobuze sau tramvaie înghițite de cimentul nemilos al cerului, căci praful s-a bătut sub propria-i greutate. Nu a scăpat nimic. Cenușa n-are milă. Fină, sfărâmicioasă, s-a înfiripat prin crăpăturile obloanelor, a prăfuit manechine prin vitrine, a murdărit tejghele și rafturi, a mânjit până și luciul firesc al sticlei. S-a lipit de tot și de toate.

Copilul privește pierdut, cu picioarele încrucișate peste stârvul oțelit al unui troleu, cu mâna fixată pe arc și nici măcar nu-i joacă inima de frică. Demult nu mai arde lumina artificială. Electricitatea nu-i decât o amintire plăcută, o scânteie a unui trecut glorios al omului.

Stă cuminte, așa cum știe el mai bine. Răbdător, căci nu i-ar trebui decât puțin noroc să găsească ceva de mâncare. O pasăre istovită, un șobol rătăcit. Uneori mai râcâie cu bățul, cum l-au învățat ai lui – mamă-sa și tată-său –, căci bine au făcut de s-au ținut de el, chiar și așa cum se găsea, și mititel, și prost, și chiar nepriceput. L-au silit din fragedă pruncie să lase joaca și să priceapă viața „lumii de după cenușă”, scurmând ori stând la pândă după păsări obosite, după șobolani sau cârtițe rătăcite.

Dar ei s-au dus, nu mai e unul. A rămas singurel, așa cum a știut și i s-a spus să știe, căci ce-l așteaptă nu-i altceva decât singurătate. Bojocii lor – vechi și pătați – n-au mai putut, acolo unde încă mai trudesc plămânii fragezi – și poate pe jumătate curați – ai lui Abu.

„E doar o joacă de om mare, să știi să ai răbdare!” obișnuiește copilul să-și spună și râde singur cuc, căci nu mai are cu cine să se mai bucure, aparte de Cățel, prietenul lui din cârpe vechi și prăfuite. Când doarme, acolo sus în casa lor, Cățel stă ghemuit la pieptu-i costeliv și-i ține cald. Mai stă el și pe lângă moalele capului, în loc de pernă. Dar asta numai atunci când Abu pleacă departe, prin lumea tristă și cenușie a orașului și drumul îndărăt spre casă cere osteneală mare, de se vede nevoit să doarmă prin vreun ungher colțuros și pierdut în bălți de întuneric. Dar ce mai e și întunecimea, când lumea nu mai știe de zi sau de noapte, de soare sau de lună, de stele sau de nori. Totul e o pâclă plumburie. Și pe pământ, și-acolo sus, în ceruri.

Sare, numaidecât, în capul oaselor. Ceva mișcă! Ceva forfotește, acolo, departe, prin vitrinele mohorâte. E prea mult ca Abu să priceapă pe deplin forma care strunește manechinele – le face să joace, ba într-o parte, ba în alta. Cade praful de pe ele, se scutură de zici că sunt vii.

„Ce-o fi oare?” se tot întreabă copilul.

Își face palmele căuș, deasupra ochelarilor filtranți, să mai alunge din funinginea plutitoare. Lentilele zumzăie și focalizează cu greutate, de uzate ce sunt. I-ar trebui unii noi, dar de unde să-i capete? Cu ăștia s-a pricopsit ca dintr-o minune, cu mai bine de jumătate de an în urmă. Hoinărea prin măruntaiele unui bloc măcinat de singurătate, când a zărit cadavrul și...

Abu se scutură, își alungă visarea. Poate să mai aștepte, gândul acela. Mai curând trebuie să priceapă ce s-ascunde acolo, și este ceva mare, nu se îndoiește de asta.

„Pisică sau poate chiar un câine!” îndrăznește să creadă. „Nu! Șobol nu poate să fie!” se contrazice de unul singur. N-ar fi putut struni oamenii din plastic, să-i facă să se miște ca unii vii, mai judecă el.

Focalizează din nou. Praful s-a infiltrat peste tot – afurisitul de praf! – până și prin mecanismul fin al obiectivului binoclului. Se cocoață pe troleu. Îi scapătă un picior pe fierul ruginit și aproape că se prăvălește. Se agață în ultima clipă de cablul electric. Firul oțelit joacă prin aer, scoate un zgomot ascuțit, pare biciul unui uriaș. Lasă o dâră de praf, care dansează și se amestecă numaidecât cu cenușa cernută din ceruri.

„Afurisitul ăsta de praf!” judecă Abu pe cel ce a făcut una ca asta lumii în care s-a născut, pe cel care a răpit suflarea semenilor săi. „Oare să fiu ultimul din speța mea?” se mai întreabă Abu, uneori, când noaptea se lasă peste lume – sau așa crede el, de vreme ce este ostenit –, căci cerul nu l-a cunoscut niciodată drept zi în toată regula, cu lumina lui caldă, puternică.

În anul în care s-a născut el, a început să moară lumea.

Deslușește ceva – nu prea limpede – care aduce cu un câine. Silueta unei potăi care se foiește prin vitrină, scurmă și râcâie prin praf. Este ferită, ascunsă în decor, avantajată de imposibilitatea băiatului de a vedea prin lentilele prăfuite ale ochelarilor. Totuși, este acolo și băiatul cunoaște jocul răbdării. O să se apropie tiptil, ca o nălucă. O să-l pândească, și în ulimul ceas – în cel de-al douăsprezecelea ceas – când foamea aprigă o să năucească simțurile câinelui, o să-l doboare cu arcul. O săgeată bine plasată, în trupul costeliv, hămesit.

Abu se bucură nespus de mult. În sufletu-i până odinioară posac, joacă artificii. Mâncare, va avea multă mâncare! Dacă-l va prinde – și să fie al naibii dacă nu are să fie așa! – va avea provizii pe puțin o lună. Îl va săgeta, îi va jupui cu grijă blana, îi va bea până la ultima picătură de sânge. Va face un foc mare, din resturi de cărți sau ziare, va frige carnea bine. Ciozvârte rumenite și presărate cu sare – multă sare! – să fie bune de mâncat, chiar și peste o lună.

Băiatul sare. Praful atenuează zgomotul. Se aude numai o bufnitură înfundată, seacă, lipsită de putere, apoi se târăște.

„Nu-i departe!” se încurajează copilul. „Nu-i mult de viermuit prin pulberea morții.”

Cum stă întins, pe burtă, masca filtrantă se afundă în norișorii de praf, hârcâie și muncește să ofere plămânilor un aer cât de cât respirabil. Abu trage din greu, zmucește din coate și genunchi. La intervale neregulate de timp își pipăie arcul și-și caută săgeata. Să fie pregătită, la momentul oportun.

Verifică, din nou: manechinele continuă să se zbânțuie; nu mai vede javra, dar e acolo, e sigur că-i acolo, n-ai nicio grijă de asta.

„Hârș!” se scrijelesc jeanșii. „Cârș!” se poticnesc coatele, în vreme ce trag.

„Nu mai e mult, și-s acolo!” se bucură copilul.

Muncește din greu, căci trebuie să-și câștige mâncarea. Și nu s-ar fi oprit el din mersul târâș nici în ruptul capului, dacă n-ar fi fost sclipirea din ochii tulburați ai javrei, care acum a ieșit pe de-a-ntregul la vedere. Dar nu-i o javră ca toate celea – nu domnule, nu! – cum mai văzuse el cândva, ba mai curând e o dihanie în toată regula.

Îngheață, și unul și celălalt!

Nici copilul nu s-a mai găsit vreodată în așa încurcătură, însă nici lupul nu mai e ce-a fost cândva. Nu-l mai ajută ochii, căci sunt sătui de-atâta cenușă, dar băiatul știe, din auzite, că nasul dihaiei nu minte, și ar vrea să fugă, să-ncerce să scape, dar îi lipsește curajul să-ncerce s-o facă.

Rămâne țeapăn, precum o statuie doborâtă de vreme, căzută pe jos. Și chiar că zici că-i una, băiatul învelit în cearșaful de pulbere gri. Lentilele bâzâie, focalizează și inima-i e un purice. Îi pare că zgomotul fin al motorașelor se propagă prin aer cu puterea unor turbine și vor să-l desconspire. Dar vânătorul sur nu face nimic altceva decât să adulmece, să-și scuture urechile și blana de praful ce-l necăjește.

Nu cuteză niciunul să facă mișcări îndrăznețe.

Abu așteaptă, dar așteptarea-i moale, grea de zici că-i făcută din plumb, la fel ca lumea ce-l înconjoară. Nu se hotărăște, nu găsește puterea, dar n-are ce face, va trebui să se încumete să facă ceva, să găsească scăparea, cu vânătorul sur nicicând nu e de glumă. O știe, i-au spus-o de mult, când încă trăiau.

Se aruncă în picioare și praful se scutură de pe el, transformă împrejurimile într-un nor mare și cenușiu. Cât lupul se-nfoaie, cât își asmute dinții albi ca niște pumnale, băiatul e gata cu arcul. E cam departe, fiara, dar n-are ce face, trebuie să-și forțeze norocul. Coarda se ascute, la fel ca privirea dihaniei. Ambele sunt gata să taie în carne vie, și-o fac, atunci când slobozește săgeata și sare prin aer și lupul.

I-ar fi prins bine băiatului un dram de noroc și o mână mai sigură, una nechinuită de foamete și sete, care l-a făcut să țintească strâmb. Vârful ratează cu puțin mijlocul pulpei piciorului, agață părul numai cu un colț. O dâră de sânge și un petec mic de blană, asta lasă săgeta în urma ei, prin perdeau de praf.

„Și totuși, e bun!” gândește copilul în grabă.

Măcar acum poate să gonească și poate chiar scapă cu bine, de vreme ce lupul schiopătează, atunci când își revine din săritură. S-aruncă iarăși fiara înspre Abu, și nici măcar o clipă nu mai stă copilul locului, ci se pune pe o fugă sănătoasă. Cât îl țin picioarele și cât pot plămânii – mai ales plămânii! – căci ei sunt cei care suferă mai mult și mai mult în vremea cenușii.

Dinaintea lui se ridică un bloc. Îi cunoaște secretul, l-a răscolit de nu mai știe nici el de câte ori. Nici măcar nu-i departe, chiar crede că poate s-ajungă până într-acolo. Tălpile calcă stratul de pulbere, s-afundă puțin. Dar nu-l încurcă – nu-i prima dată când gonește –, cunoaște rostul alergatului prin cenușă, numai de l-ar ajuta puțin și norocul. El parcă vede, deși nu se uită înapoi, și aproape că și aude cum balele lupului biciuiesc aerul, cum lasă o dâră lucitoare și lungă ca un diamant amorf, în vreme ce-l hăituiește.

Noroc că bestia șchiopătează, doar asta-i scăparea. Abu nu se lasă, Abu fuge ca vântul, cât poate el de tare și nici măcar nu se-ntoarce să-l vadă. Nu-i frică, ci este dorință de viață. Știe că lupu-i atins și asta-i dă speranță.

Urcă repezit scările. Plămânii torc, mai ceva ca un motor diesel, și-n gât se adună o mucozitate gelatinoasă. Hârcâie rău în piept. Repezit, desface masca, expectorează. Flegma cade, se afundă în praf, un ghemotoc mic și grețos.

Abu aude pașii. Puf, puf! Puf, puf! Se întoarce și-l vede, cum vine, cu ochii scăpărând a foame și cruzime, aprinși ca doi cărbuni.

Nu mai e vreme de zăbovit. Apucă calea treptelor, una câte una, etaj după etaj, până acolo sus, pe acoperișul lumii muribunde. Gâfâie și simte cum îl apucă năduful. A gonit mult și bine, a câștigat avans, dar acum simte că aerul nu mai este destul, cum laringele i se îngustează ca o pâlnie și plămânii trag din ce în ce mai greu. Stă o clipă – numai atât! – și vede prin zăbrelele de fier ale scării cum sălbăticia nu se dă bătută. Încă e pe urmele lui, la fel de fioroasă, la fel de determinată. Pornește, din nou.

„Nu mai e mult!” se tot îmbărbătează. „N-am altă cale!”

Ori fuge, ori moare!

Ajunge la capătul scărilor și trage ușa. Bună și așa, șubredă cum se găsește. Chiar dacă o să cadă în cele din urmă sub izbiturile lupului, tot o să-i cumpere ceva timp. O să vadă el ce și cum face. Aleargă încolo și încoace, scormonește de zor prin pulbere. Măcar de-ar găsi vreun capăt de țeavă sau ceva cu care să se apere.

Buf!, apoi liniște. Buf!, și ușa joacă din balamale, se cutremură sub izbitura hâtrului.

„Nu mai e mult și vine peste mine!” se necăjește Abu.

Tot caută și nu găsește nimic. Are șuriul, n-a uitat de el – nici vorbă! –, dar demonul e mare. O să se avânte asupra lui ca un vânt năpraznic. Are să-i dea de furcă, căci...

Poc! Tronc! Și ușa-i istorie.

Spaima copilului nu mai are margini, atunci când lupul stă în rama ușii, căci nu are de niciun fel cu ce să se apere. Stă locului, abia se mai mișcă, de parcă sângele i s-a sleit prin vene. Se uită la stânga, se uită la dreapta, dar lupul numai la el se zgâiește. Nu-l scapă din ochi nici cât o lingură de secunde. I se scurg balele, se râcâie dinții, unii de alții, de parcă s-ar freca fier pe fier și nu maxilarele între ele. Ochii scapătă, aruncă săgeți. În blana piciorului abia dacă se zărește o dungă, un fir subțire și negru.

Băiatul trage ușor, cuțitul din teacă. Lupul pășește, mârâie, dar tot nu-l scapă pe copil din priviri.

„Acuma-i acum!” se îmbărbătează Abu, de unul singur, căci nu are cine s-o facă în locul lui.

Se lasă pe vine, cu stângul în față și dreptul proptit în marginea de beton a acoperișului. Lupul rage, apoi se angajează în asalt. Copilul se aruncă și el, iar atunci când trupurile li se izbesc, Abu se prăvălește, cu fiara grămadă peste el. O bufnitură strașnică, peste tot numai praf, de abia se mai văd unul pe altul; dar se simt, căci stau încolăciți ca niște șerpi.

Greabănul lupului se încovoiază, se zburlește, la fel de bine cum și băiatul simte fiorul rece al luptei, ca un firicel de gheață care li se scurge prin măduva spinării. Colții caută să prindă beregata, dar nu dovedesc decât antebrațul, care se pune de-a curmezișul gurii hâite.

Clanc!

Și pulberea din jur se năclăiește cu sângele lui Abu. Fiara, acum c-a mușcat, că-l are în prinsoare, scutură din cap cu frenezie. Durerea urlă pe dinăuntrul copilului, ascuțită, ca țipătul un șoim, dar el își ține suferința în frâu. Nu știe cât o putea să îndure, căci simte că stă proptea dinaintea porții unui grajd plin ochi cu tauri. Nu vor fi decât secunde până când una dintre bovine va forța scândura șubrezită a porții, însă până atunci, copilul rezistă.

Întrucâtva, ca prin minune, găsește puterea să răspundă atacului. Ridică pumnul în aer și dă, cât poate el de tare.

O dată! De două ori!

Chiar nu mai contează că vârful tocit al șuriului nu face altceva decât să scrijelească blana, să se opintească în coaste. Oricum ar fi, loviturile tot împroașcă durere. O simte, chiar o și vede, atunci când dihania bate în retragere – se dă îndărăt, scoate suntete guturale, aspre, hârâite. Ochii i se învârt în găvane ca niște vârtejuri.

Legănat, Abu se ridică. Scapă pumnalul, durerea-i face sufletul felii. Abia mai zărește, vede ca printr-un văl de pânză murdară.

Lupul se cambrează, tremură carnea pe el. Țâșnește și Abu nu poate decât să se lase în voia sorții, blegit, mai ceva decât o cârpă în bătaia vântului. Cade într-o parte, copilul, și fiara-l ratează la centimetru, se duce de-a berbeleacul peste parapet.

Rămâne locului, privește în gol, fix, ca o stâncă.

„Cât să fi stat prăvălit în cenușă?” se gândește Abu.

Și pentru numai o clipă crede că nu-i departe de răceala betonului din care-i clădit – cândva, demult – blocul.

„Abu, copilul tare ca piatra!” își mai spune el.

Până la urmă, insensibilitatea stâncii are avantajele ei. Privește mâna, se uită cutremurat la felul cum hainele și carnea, zdrențuite în ultimul hal, atârnă fără noimă. Simte o durere pulsatorie, care urcă dinspre braț până la umăr și-i înțepenește ceafa. Ochii, și așa greu încercați de lacrimi și durere, abia dacă mai disting trupul neînsuflețit al lupului. O formă zgâită, după cum s-a prăbușit de acolo, de sus, care trândăvește sub un strat gros de praf. Se pierde în decor, ascuns în masa compactă și gri.

Abu trebuie să coboare, să caute lupul prin praf. Să-l pună la adăpost, o vreme, până când va fi în stare să se ocupe de el. Să-l jupoaie, să-l porționeze, ca mai apoi să-l rumenească la foc mic, din cărți vechi sau ziare, sau poate chiar lemn, de va găsi.

Se ridică și merge, puțin clătinat, se convinge că nu prea mai e în stare de multe. Simte că nu mai are vlagă. Se întinde pe spate, numai o țâră, cât să-și revină, apoi o să plece. Mai târziu o să-și revină el.

„N-ai nicio teamă, băiete!” își spune. „Te vei lua cu treburi și vei uita durerea.”

Se întinde la loc, pe jos, așa cum s-a trezit. Și nici măcar nu-i chiar așa de rău, mai crede el. E moale – praful – catifelat și ușor ca puful de pasăre. Îi cuprinde mai întâi obrajii, i se joacă apoi cu nasul, pleoapele și gura.

„Moale” își spune copilul în gând. „Catifelat. Plăcut.”

First published on Fictiuni.ro (2014).